Peștera Liliecilor

Peştera se află pe versantul drept al Cheilor Bistriţei, la 630 m altitudine absolută şi la 80 m altitudine relativă, accesul fiind facilitat de o potecă amenajată cu balustrade, ce urcă din spatele mănăstirii Bistriţa (15 minute). Este uşor de parcurs şi nu necesită echipament special, ci doar surse de lumină, fiind electrificată doar parţial. (C. Goran, 1983)

În documentele de specialitate, peştera este menţionată pentru prima dată în 1929 de către Emil Racoviţă, iar cercetări biospeologice s-au facut în 1951 şi 1955.

Peştera săpată de apele râului Bistriţa, are trei deschideri, toate cu orientare estică, dintre care accesibilă este doar cea sudică. Are o dezvoltare de circa 400 m şi o denivelare negativă de circa 15 m. Deschiderea mică, ne conduce într-un culoar îngust, scund şi bine ventilat, care după 15 m se lărgeşte.

De aici se poate merge spre dreapta, unde peste un bloc imens suspendat se patrunde în nivelul superior al peşterii, format dintr-un culoar scurt, terminat cu o săliţă.
Dacă se continuă drumul înspre înainte, după ce se coboară o scară, se ajunge în nivelul inferior. Acesta este reprezentat printr-o galerie largă, care continuă la stânga, descendent. În peretele stâng se află o mică bisericuţă (Ovidenia), parţial zidită, parţial cioplită în stâncă, datând din secolul al XVII-lea şi reprezentând locul de taină unde erau ascunse în vremuri de restrişte odoarele mănăstirii Bistriţa şi moaştele Sfântului Grigore Decapolitul. (C. Goran, 1983)

Galeria continuă descendent, spre dreapta (schimbare de direcţie de aproape 180°), se trece printr-o sală înaltă unde se află o mare colonie de lilieci, iar după ce se ramifică în trei segmente pe o scurtă distanţă, ajunge la deschiderea cea mare a peşterii.De la baza scării de unde peştera se ramifică, se poate coborî o altă scară spre dreapta, ajungându-se tot la deschiderea mare a peşterii, nivelul inferior fiind de fapt un circuit.

În dreptul deschiderii mari se gaseşte o biserică (Sfinţii Arhangheli), construită de către calugării Macarie şi Daniil în 1635. Din dreptul scării, urmând galeria din dreapta, uşor ascendentă, se ajunge în nivelul mijlociu al peşterii, reprezentat printr-o galerie liniară, la început largă şi înaltă, din ce în ce mai strâmtă şi scundă pe măsură ce înaintează înspre vest, terminându-se cu două mici bazinete cu apă.

Peştera este săracă în formaţiuni concreţionare. Prezentând mai multe deschideri, are un caracter dinamic, fiind ventilată tot timpul anului, astfel că amplitudinea variaţilor termice este mare, atingând de exemplu în Sala Liliecilor 16,5° C (iarna temperatura medie este de 2,5° C, iar vara este de 14° C). Ceva mai umede şi cu o temperatură mai constantă (variind între 10 - 13° C) sunt cele două galerii care alcătuiesc nivelele mijlociu şi superior al peşterii.

Pe podeaua galeriilor, acolo unde pe tavan se instalează coloniile de lilieci, se găsesc depozite de guano, atingând o grosime de 1,70 m, în care se gaseşte o faună foarte bogată: diptere, coleoptere, acarieni, iar pe pereţi diptere şi arahnide, peştera având astfel o mare importanţă biospeologică.

Dintre lilieci, o specie se gaseşte în permanenţă în peşteră (Miniopterus schreibersi), altele vin aici doar pe timpul iernii (Rhinolophus ferrumequinum, Vespertilio pipistrellus - în crăpăturile stâncii, Plecotus auritus, Barbastella barbastellus), iar altele vin primăvara pentru reproducere şi pleacă toamna (Myotis myotis, Myotis oxygnathus).
Mai importante sunt însă specile troglobionte care populează peştera: Trachysphaera racovitzai, Lithobius decapolitus, Nesticus hungaricus, Nesticus simoni (probabil troglobiontă), Onychiurus closanicus şi Sophrochaeta sp.